Studiul realizează o clasificare a sistemelor de partide, apoi analizează factorii care conduc la o anumită configuraţie politică, precum şi consecinţele respectivei structuri guvernamentale. Astfel, se poate realiza o divizare în sisteme competitive şi necompetitive, în funcţie de existenţa unei concurenţe veritabile între partide. La rândul lor, cele competitive pot fi clasificate în sisteme multipartide, bipartide şi partid dominant, în vreme ce regimurile necompetitive sunt acelea în care activează un singur partid.
În cadrul multipartidismului, instabilitatea guvernamentală reprezintă un pericol, la fel ca înstrăinarea partidelor de programele lor sau organizarea alegerilor anticipate. Aceste riscuri sunt diminuate într-un sistem bipartid, atunci când unul dintre principalele partide realizează o coaliţie cu o formaţiune mai redusă ca reprezentare şi, cu atât mai mult, dacă unul dintre partide dispune de majoritatea mandatelor. În această situaţie, concentrarea puterii poate fi evitată prin asocierea opoziţiei la luarea deciziilor majore pentru societate. O distincţie importantă se face şi între bipartidismul rigid şi cel suplu, în cadrul căruia clivajul dintre partide este mai puţin accentuat, ceea ce permite realizarea majorităţilor de circumstanţă.
Sistemele în care un partid se distanţează net de celelalte pot să faciliteze organizarea unor guverne stabile, însă şi în această situaţie apare pericolul de imobilism. În ceea ce priveşte regimurile politice necompetitive, deşi acestea sunt totalitare, se pot ascunde în spatele pluripartidismului, în realitate absolut formal.