Pleading Competition – academic year 2011 – 2012

Pledoarie – proces simulat

Domnule Președinte,

Onorată Curte,

Reprezint Casa județeană de asigurări de sănătate Harghita în excepția de neconstituționalitate a Legii privind reproducerea umană asistată, excepție ridicată de reclamanta Ildiko Benko, și vă voi prezenta punctul de vedere al acestei instituții.

Cadrul legal al reproducerii umane asistată medical cu terţ donator îl constituie art. 441-447 din Legea 287/2009 privind Codul civil, republicată. Prezenta lege stabileşte regulile aplicabile pentru reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul lor de transmitere.
În ceea ce privește organizarea și supravegherea activității de reproducere umană asistată, aceasta este în sarcina Ministerului Sănătăţii, care este autoritatea responsabilă în domeniu.

Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Harghita refuză în mod obiectiv și întemeiat decontarea cheltuielilor ocazionate de fertilizarea in vitro, deoarece condițiile prevăzute de legea cadru nu au fost îndeplinite nici cumulativ, nici punctual.

În prezenta speță se arată că partea interesată Ildiko Benko este:

-în vârstă de 38 de ani,

-şomeră,

-căsătorită cu cetăţeanul italian Vincenzo Grassi.

Reclamanta Ildiko Benko a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii privind reproducerea umană asistată, considerând că este încălcat dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi dreptul la identitate.

Partea interesată Ildiko Benko invocă încălcarea articolului 16 din Constituția României, referitor la principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, articol coroborat cu dreptul la viață intimă, familială și privată, drept ce își găsește reglementarea în articolul 26 din Constituție.

I. În legătură cu primul aspect invocat, legiuitorul reține vârsta minimă de 18 ani și vârsta maximă de 37 ani. Această limitare este imperios necesară fiindcă, în cazul vârstei sub 18 ani, persoana nu poate fi considerată suficient de matură pentru a asigura creșterea și educația corespunzătoare unui copil, iar în cazul maximului de 37, legiuitorul a avut în vedere o dezvoltare armonioasă a copilului, ținând cont că este necesar, atât din motive psihologice, financiare cât și medicale ca părinții să nu aibă o vârstă foarte înaintată. Cu titlu de exemplu, menționăm, conform articolului 48 alineatul (1) din Constituția României, obligația părinților de a-și susține financiar copiii până la terminarea studiilor (aceasta însemnând aproximativ vârsta de 25 de ani). Or, vârsta standard de pensionare în România este de 63 de ani pentru femei, conform prevederilor art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. În consolidarea argumentelor precizate anterior, vom menționa studiul realizat în SUA de către medicul ginecolog Dr. Megan Sneed care, constatând că rata infertilității la femeile peste 35 de ani este din ce în ce mai ridicată, sugerează că în aceste cazuri vârsta are un efect negativ mai puternic asupra fertilității. În acest caz, se are în vedere interesul superior al copilului, dar și al mamei, având în vedere că după o anumită vârstă pot apărea complicații în timpul sarcinii. În plus, există posibilitea ca viitorul copil să se nască prematur ori cu grave malformații. În concluzie, considerăm că limita prevăzută de legiuitor este întemeiată, întrucât tocmai caracterul protector al acestei cerințe furnizează o justificare obiectivă și rezonabilă, aceste măsuri urmărind scopul legitim de a proteja sănătatea, în speță a copilului și a mamei, conform prevederilor articolului 34 din Constituție.

II. În ceea ce privește condițiile de venit, și în acest caz, legiuitorul român a avut în vedere interesele superioare ale copilului rezultat, suma prevăzută reprezentând, alături de alte condiții reglementate de lege, o cerință pentru a putea întreține o familie, având în vedere, pe de o parte, nivelul economic și social la care se găsește România în prezent, iar pe de altă parte, cuantumul accesibil stabilit de lege. Conform acestui aspect, atât soțul cât și soția trebuie să aibă un venit necesar pentru a putea crește și întreține un copil, după cum prevede și constituantul român în articolul 48, alineatul (1) din Constituție, în cazul în care ar putea interveni situații nefericite precum divorțul, decesul, invaliditatea unuia dintre părinți.

III. În ceea ce privește cetățenia soțului reclamantei Ildiko Benko, aceasta nu se încadrează în condițiile impuse de lege, prevăzându-se în mod expres că numai cetățenii români pot beneficia de decontarea cheltuielilor ocazionate de aceste operațiuni, pentru primele trei tentative de fertilizare. Mai mult, nici reclamanta, nici soțul acesteia nu au demonstrat cunoașterea temeinică a limbii române, astfel cum se prevede în mod imperativ de legea aplicabilă; în acest sens, nici reclamanta, nici soțul acesteia nu au furnizat dovada/rezultatele testelor de limba română, menționate în legea incidentă.

În legătură cu cerința cetățeniei, trebuie avute în vedere dispozițiile articolului 16, alineatele (1) și (2), în ceea ce privește principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, cât și cele ale articolului 20, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Este de precizat faptul că, în jurisprudența Curtii Constituționale s-a reținut că egalitatea înseamnă și posibilitatea instituirii unui drept la diferență pentru situații juridice diferite. Astfel, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că egalitatea în drepturi înseamnă interzicerea discriminării negative, dar nu și a discriminării pozitive (semnificative în acest sens sunt Deciziile Curții Constituționale a României nr. 107/1995 și nr. 27/1996). Astfel, în speță este vorba despre o discriminare pozitivă, în scopul sporirii populației României, generând o impulsionare a natalității.

În plus, o diferențiere este discriminatorie dacă este lipsită de o justificare rațională și obiectivă. În speța de față se urmărește o dezvoltare durabilă a țării prin creșterea natalității populației române. Acest lucru este necesar într-o societate democratică, având în vedere nivelul critic din punct de vedere economic, social și cultural la care se găsește România în prezent. Acesta a fost și scopul legii contestate, scop care ar fi încălcat în cazul în care unul dintre părinți este cetățean străin. Precizăm, cu titlu de exemplu, cazul în care părinții ar opta pentru cetățenia noului-născut, în speță fiind vorba de cetățenia italiană, caz în care scopul legii ar fi în mod evident nesocotit.

În concluzie, dispozițiile legii cadru nu încalcă aceste drepturi, întrucât statuează doar chestiuni legate de decontarea cheltuielilor ocazionate de aceste operațiuni, statul român nefiind ținut să ofere diferite sume de bani din bugetul de stat unor cetățeni străini, având în vedere că sistemul de asigurări de sănătate este bazat pe principiul contributivității. Astfel, aceasta este o măsură ce o poate stabili doar legiuitorul român, atât timp cât nu sunt încălcate drepturile minorităților naționale, prevăzute în Constituție și în tratatele și pactele internaționale la care România este parte. Legiuitorul român nu interzice legătura familială dintre un cetățean român și unul străin (sau dintre doi cetățeni străini), ci doar reglementează anumite aspecte particulare, legate de problema decontării unor sume de bani cu o destinație specifică.

IV. Reclamanta Ildiko Benko pretinde, prin crearea bazei de date naționale cu donatorii de gameți, încălcarea articolului 26 din Constituția României, referitor la dreptul la viață intimă privată și familială.

Considerăm că și această pretenție este neîntemeiată. O speță asemănătoare o constituie CAZUL LEANDER contra Suediei din 1987, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează faptul că într-un sistem care se aplică tuturor cetățenilor, legea trebuie prevadă într-un mod potrivit, în ce împrejurări și în ce condiții ea abilitează puterea publică să-și permită un amestec secret în viața lor privată, considerând că dreptul țării în cauză îndeplinește cerința de previzibilitate. Și în speța dedusă judecății se aplică același principiu. Prin crearea acestei baze de date naționale, se urmărește realizarea unei evidențe a donatorilor, pentru a nu exista probleme de natură medicală ce pot apărea, spre exemplu, datorită cosangvinității.

Astfel, această bază de date cu identificare este necesară pentru a se face o “etichetă” a donatorului, evitându-se recoltarea de embrioni a unor donatori apropiați din punct de vedere genetic. În plus, potrivit capitolului IV din Codul penal, donatorul de gameţi răspunde penal în cazul în care disimulează existenţa unei boli sau afecţiuni ce riscă să compromită integritatea, sănătatea sau viaţa viitorului copil.

Pe de altă parte, aceasta este o soluție pentru a se evita crearea unei “afaceri” în acest domeniu de către donator. Astfel, legiuitorul prevede în mod expres că această bază de date a fost considerată necesară pentru ca autorităţile să se poată asigura că o persoană nu va putea fi donator mai mult de 5 ori pe parcursul existenţei sale. Cu titlu de exemplu, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat pentru o cauză asemănătoare, prin Decizia 418/2005, unde se precizează că manipulările genetice pe embrioni şi comerţul cu embrioni constituie infracţiuni, încălcându-se prevederile art.22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi cele ale art.26 din Constituţie, referitoare la viaţa intimă, familială şi privată.

După cum se statuează și în CAZUL GASKIN contra REGATULUI UNIT, după jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 8 al Convenției privitor la dreptul la respect pentru viața privată, deși tinde, în esență, să ferească individul de amestecuri arbitrare ale puterilor publice, poate da naștere unei creșteri a obligațiilor pozitive, inerente unei respectări efective a vieții de familie.

Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.47/1992, vă rugăm să respingeți ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanta Ildiko Benko.

Domnule Preşedinte, Onorată Curte,

Îngăduiți-mi ca la începutul pledoariei mele să vă amintesc un vechi proverb românesc: Mulțimea de copii, averea omului. Copilul este singura împlinire adevărată pe care omul o are pe lume, singurul care îl poate consola de greutățile legate de umila sa existență. Prin prevederile legii privind reproducerea asistată, Guvernul îi răpește omului acest dar prețios încă dinainte de a se bucura de el, pentru că înfrânează posibilitatea celor care nu cumulează condițiile aspre prevăzute în lege de a-și întemeia o familie. Nu este oare în afara logicii și a oricăror sentimente profund umane ca anumitor categorii de persoane să li se refuze, pe criterii discriminatorii, singura șansă de a concepe un copil?

Tot ceea ce voi susține în această pledoarie nu este nici fără precedent, nici contrar doctrinei care se desprinde din deciziile dumneavoastră. Tocmai de aceea vă rog să admiteţi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind reproducerea umană asistată, intrucât, aşa cum voi învedera ulterior, acestea încalcă flagrant dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) care consfinţesc principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi dispoziţiile art. 26 cu privire la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private. De asemenea, faţă de prevederile constituţionale, se încalcă şi dreptul la identitate.

Supun atenţiei dumneavoastră, Onorată Instanţă, Legea privind reproducerea umană asistată medical, întrucât cuplurile care nu pot procrea apelează adesea la metodele medicale pentru a putea avea un copil, nucleul familiei. Subliniez faptul că această lege este una restrictivă, intruducând condiţii discriminatorii pe criteriul vârstei, pe criteriul averii, dar și pe criteriul originii naționale pentru persoanele care doresc să apeleze la procedura reproducerii asistate.

1. În primul rând, principiul egalității consfințit în Constituție prin art. 16 alin. (1) se încalcă prin introducerea unei limite de vârstă între 18 și 37 de ani pentru accesul la procedura de fertilizare in vitro, restricţionându-se accesul persoanelor care nu se încadrează în respectiva limită, cum este cazul reclamantei în speţă, Ildiko Benko, în vârstă de 38 de ani. Dispoziţiile constituţionale amintite trebuie coroborate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care prevede la art. 1 că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” şi cu dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit căruia exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 513/2006 că un criteriu de vârstă nu poate constitui o justificare obiectivă şi raţională cu privire la diferenţa de tratament juridic la care este supusă o anumită categorie de persoane. Instanţa a observat atunci că aplicarea unui astfel de tratament discriminatoriu încalcă principiul egalităţii consacrat de Constituţie, chiar dacă art. 4 alin. (2) nu include în mod expres vârsta în cadrul principiilor de nediscriminare. De altfel, enumerarea cuprinsă în acest articol are un caracter enunţiativ şi nicidecum unul limitativ. Chiar în art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului se prevede că nu este admisă nicio discriminare pe criteriile enumerate sau care provine din „orice altă situaţie”.

1. Pentru a-mi susține cauza, subliniez că principiul egalităţii în faţa legii este încălcat, în plus, prin obligativitatea viitorilor părinţi de a face dovada obţinerii împreună a unui venit de minim 3000 de lei pe lună, fiecare dintre ei trebuind să aibă cel puţin 1000 de lei pe lună, venit considerat a fi necesar pentru buna creştere a copilului. Astfel, se realizează o discriminare pe criteriul averii faţă de cei care nu obţin asemenea venituri, fiindu-le negat dreptul de a-și întemeia o familie. Este oare firească această obligativitate la o valoare atât de ridicată în condiţiile în care în România există un salariu minim pe economie mult inferior acestei sume chiar şi in cazul cumulării salariului celor doi părinţi? Această realitate presupune faptul că o familie în România se poate întreţine cu un asemenea venit. Drept consecinţă, legea nu mai apără în mod corespunzător valorile ocrotite de Constituţie, contravenind astfel dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi 4 alin. (2).

2. De asemenea, legea prevede că numai părinţii cetăţeni români pot beneficia de decontarea cheltuielilor ocazionate de operaţiunile în discuţie.

Considerăm, Domnule Preşedinte, că dispoziţiile legale care introduc o discriminare pe criteriul originii naţionale sunt rezultatul unor prejudecăţi atavice care nu au nicio tangenţă cu realităţile vieţii. Este inadmisibil ca într-un stat membru al Uniunii Europene să fie introdusă drept condiţie pentru accesul gratuit la procedura fertilizării in vitro exclusiv cetăţenia română. Reclamanta în speţă este cetățean român de naționalitate maghiară, căsătorită cu un cetăţean italian, drept urmare Casa de Asigurări de Sănătate Harghita a refuzat să-i plătească cheltuielile ocazionate de efectuarea fertilizării in vitro. Oare nu se încalcă pe lângă principiul egalității în fața legii și dreptul la identitate al cetățeanului român de naționalitate maghiară, considerând că art. 6 alin. 2 din Constituție prevede că ”măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”?

1. Faţă de art. 26 din Constituţie care garantează ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, Legea în discuţie conţine, de asemenea, prevederi neconstituţionale. Raportându-mă la dreptul european, învederez faptul că în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „viaţă privată” la care se referă art. 8 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului curpinde şi dreptul la „identitate personală”, ce permite oricărei persoane să caute şi să-i cunoască pe cei care au conceput-o şi pe cea care i-a dat viaţă. Conform jurisprudenţei CEDO, în hotărârea din 7 februarie 2002 în cauza Mikulic contra Croaţiei, Curtea a stabilit că respectarea vieții private reclamă ca oricine să poată să își stabilească elementele identității sale ca ființă umană și că este importantă îndreptățirea individului să obțină asemenea informații, din cauza implicațiilor sale asupra formării personalității. În acest scop, aşa cum a statuat CEDO în cauza X şi Y împotriva Olandei din 1985, statelor le revin pe tărâmul articolului 8 al Convenției, obligații pozitive, inerente respectării efective a “vieții private”, precum ar fi cele care implică adoptarea unor măsuri pentru a proteja viața privată chiar în sfera relațiilor dintre indivizi, statele membre beneficiind însă, de o anumită marjă de apreciere. Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura oricărei persoane dreptul de a-şi cunoaşte ascendenţa, atunci când ascendenţa copilului din căsătorie nu corespunde, ca realitate biologică, realităţii juridice. Or, legiuitorul român nu face decât să îngrădească acest drept al copilului, prin imposibilitatea de a avea acces la datele tatălui său biologic.

Legea privind reproducerea umană asistată prevede crearea unei baze de date naţionale cu donatorii de gameţi, în care vor fi introduse toate datele personale ale donatorilor, însă copilul nu va avea acees la aceste date, cu excepţia cazului în care donatorul îşi manifestă expres dorinţa de a fi cunoscut. Or, această dispoziţie este contrară art. 26 din Constituţie, coroborat cu art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât încalcă dreptul copilului de a-şi cunoaşte identitatea personală. Subliniez că legislaţia altor ţări din cadrul Uniunii Europene este în acord cu jurisprudenţa CEDO, garantând dreptul la identitate şi la dezvoltare personală. În acest sens, în state precum Anglia, Germania, deşi legea protejează donatorul, nu garantează dreptul la anonimat, dreptul la informare şi la cunoaşterea originii fiind superior. De altfel, Curtea Supremă din Israel a decis că bărbatul care a luat hotărârea de a deveni donator se obligă, prin aceasta, să asigure întreținerea copilului rezultat din inseminare artificială, în aceleași condiții în care ar fi acordat-o propriului său copil.

1. Nu în ultimul rând menționez că legea privind reproducerea umană asistată conține o prevedere ce mă poartă cu gândul către practicile din Germania nazistă, unde pe baza unor proceduri eugenice erau selectați copiii care să corespundă unei rase perfecte, pur ariane. Or, in decizia din 29 iulie 1994, Consiliul Constituțional francez a statuat că integritatea umană se află în strânsă legătură cu interdicția oricărei practici eugenice utilizată pentru organizarea populației prin selecția de persoane. Potrivit dispozițiilor legale în discuție, embrionii nefolosiți de către cuplurile vizate vor fi folosiți de stat, implantați unor mame purtătoare, iar copiii rezultați vor fi crescuți în centre specializate și trimiși pe fronturile de operațiuni ale României la vârsta de 18 ani, cu acordul lor. Oare se mai pune problema unui acord liber consimțit în condițiile în care acești copii sunt luați din fașă și crescuți într-un mediu propice pregătirii lor militare? Mai pot spune nu după ce o viață întreagă au fost antrenați pentru acel scop? Aceste ființe vor trăi drama vieții lor, drama unei copilării scăpărate printre degete într-o lume a disciplinei și a instrucției. Poate, așadar, statul să facă uz de dreptul potestativ de a da viaţă acelor embrioni cu scopul de a-i folosi pe front ca pe niște arme, ca pe niște obiecte? Guvernul se transformă, astfel, dintr-un susținător al familiei, în familie, dacă o putem numi astfel. Nu se încalcă oare dreptul acestor ființe la viață intimă, familială și privată prin stabilirea de către stat, chiar dinainte de nașterea lor, a traseului pe care îl vor urma? Rămâne la latitudinea dumneavoastră, Onorată Curte, să stabiliți dacă nu este contrară logicii și, totodată Constituției, o asemenea ingerință din partea statului.

Având în vedere cele menţionate anterior, invoc excepţia de neconstituţionalitate a Legii privind reproducerea umană asistată medical, pentru că încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi 4 alin. (2) ce consacră principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice şi ale art. 26 ce garantează ocrotirea vieţii intime, familiale şi private. Astfel, apelez, onorată instanţă, la înţelepciunea dumneavoastră şi vă rog să constataţi neconstituţionalitatea legii anterior amintite.

Domnule Presedinte,

Onorata Curte,

,,Intelepciunea populara spune ca in viata trebuie sa faci trei lucruri importante: sa plantezi un copac, sa construiesti o casa si sa dai viata unui copil.’’Din punctul meu de vedere,acest proverb surprinde esenta dreptului la viata familiala,intima si private.

Pledoaria urmareste sa dovedeasca neconstitutionalitatea Legii privind inseminarea artificiala prin care Guvernul impune anumite restrictii suspceptibile de incalcalcarea art 26 din constitutie,art 8 al CEDO, chiar daca scopul declarat este acela de a creste nr cetatenilor romani.

In primul rand,faptul ca legea cere ca ambii soti sa fie cetateni romani pentru a le fi decontate cheltuielile incalca dreptul la viata familiala a reclamantei,Ildiko Benko, si de asemenea este o cerinta inutila,deoarece copilul pe care il va avea ca urmare a inseminarii artificiale va fi cetatean roman,din moment ce in Romania se aplica principiul ius sanguinis in privinta cetateniei copilului,chiar daca celalalt sot are alta cetatenie. Or,scopul Guvernului Romaniei tocmai acesta este,de a creste numarul de cetateni romani.De asemenea,avand in vedere globalizarea spre care tinde societatea contemporana si numarul tot mai mare de casatorii intre soti de cetatenii diferite,o asemenea restrictie nu-si gaseste aplicabilitate si poate fi considerate chiar desueta. Daca ne uitam la legislatia altor tari vom observa deschiderea acestora spre globalizare.Spre exemplu,in Franta,unde sunt decontate 5 incercari de fertilizare daca unul dintre parteneri este cetatean francez,ori Israel,unde sunt decontate 2 incercari.

In al doilea rand,limita de varsta impusa sotilor pentru a beneficia de inseminare artificiale incalca si dreptul la viata familiala,deoarece restrange dreptul unor persoane de a-si intemeia o familie,garantat de art 8 si art 12 din CEDO, precum si art 26 din Constitutia Romaniei, pentru ca majoritatea persoanelor care apeleaza la inseminare artificiala nu pot avea copii in alt mod, or prin aceasta restrictie li se ia aceasta posibilitate de a putea avea vreodata copii si a intemeia o familie.Mai mult,analizand noua lege privind inseminarea din Croatia,vedem ca aceasta a eliminat limita de varsta,care anterior era de 38 de ani,ca si in legea noastra.Astfel,Croatia dovedeste o evolutie in mentalitate.De asemenea,in cauza Dickson/Marea Britanie Curtea a statuat ca nu se poate interzice inseminarea din cauza varstei,deoarece nu exista alt mod pentru ei de a putea avea o familie

In al treilea rand,se incalca art 8 si prin faptul ca legea permite fertilizarea in vitro doar cuplurilor casatorite,deoarece curtea europeana a stabilit faptul ca termenul de ,,familie’’ nu se refera doar la cuplurile casatorite,ci si la cele care traiesc intr-o uniune consensuala.Printr-o decizie pronuntata de Curtea Constitutionala a Germaniei(Bundesverfassungsgericht),1 BVL 5/03, in legatura cu legea nr 14 pentru modernizarea de asigurari statutare din 2003,a stabilit ca inseminarea artificiala duce la aparitia unei familii atat pentru cei casatoriti cat si pentru cei necasatoriti.Acest lucru este intarit si de Legea privind procrearea asistata medical din Franta si confirmata prin decizia nr.94-343/344 DC 27 din 27 Iulie 1994 a Consiliului Constitutional francez care prevede ca pot apela la inseminare artificiala cuplurile casatorite sau cele care pot dovedi ca au trait minim doi ani impreuna.Putem avea in vedere si legislatia altor tari,cum ar fi Croatia,unde legea nu acorda posibilitatea inseminarii cuplurilor necasatorite,insa datorita presiunilor uriase din partea cetatenilor si ONG-urilor,ministrul Sanatatii croat Darko Milinovic a fost nevoit sa o modifice.

In al patrulea rand,faptul ca fiecare sot trebuie sa aiba un venit de minim 1000 de lei pe luna,iar veniturile lor totale sa depaseasca 3000 de lei reprezinta o cerinta care incalca dreptul la viata familiala al reclamantei,dar si dreptul la autodeterminare,deoarece,sotui reclamantei fiind om de afaceri obtine un venit cu mult peste 3000 de lei pe luna si care este suficient pentru a putea creste un copil.In acest caz,este dorinta reclamantei de a fi casnica,si prin urmare somera,in acest fel putand avea o mai buna grija de copil,din moment ce este clar ca va avea posibilitati materiale din partea sotului.Or,legea o obliga sa se angajeze,chiar daca ea nu doreste acest lucru si astfel,timpul acordat cresterii si educarii copilului nu va mai fi la fel de mare. Mai mult,daca s-ar ajunge la divort si copilul ar ramane in grija mamei nu se pune problema ca aceasta nu va avea mijloacele material sa creasca copilul,deoarece sotul va fi obligat sa plateasca pensie alimentara,care va fi asigura copilului un nivel de trai mai mult decat decent,prin urmare,in cazul reclamantei,este inutila restrictia pe care o contine legea.

In al cincilea rand,prin faptul ca legea nu dispune sancţionarea unor fapte antisociale grave,precum manipularile genetice,comertul cu embrioni, nu mai apără în mod corespunzător valorile ocrotite de Constituţie.Se incalca art 22 si 26 din Constitutie.De asemenea,aceste fapte sunt incriminate in proiectul Noului Cod Penal, fiind sanctionate cu pedepse privative de libertate,fapt ce arata o dorinta clara a legiuitorului de a le sanctiona in viitor.Exemplificativa in acest caz este si decizia Curtii Constitutionale 545/2005 privind Legea reproducerii asistate medical,unde sanctionarea derizorie sau dezincriminarea acestui tip de fapte a fost declarata neconsitutionala.Prin urmare,cu atat mai mult faptul ca legea nu dispune deloc incriminarea faptelor este neconstitutionala.

In concluzie,toate aceste cerinte restrictive reprezinta ingerinte ale autoritatatii statale in exercitarea dreptului la viata intima,familiala si privata,or art 23 la Pactului ONU privind dr civile si politice stabileste ca familia este elemental natural si fundamental al societatii si trebuie sa se bucure de protective din partea societatii si a statului’’. In raport de toate cele subliniate mai sus,va adresez rugamintea de a aproba exceptia de neconstitutionalitate sis a dispuneti masurile pe care le veti crede de cuviinta.

Stanciu Marius-Catalin

  Onorată Curte,

În speţa de faţă ne aflăm în ipostaza de a pune la încercare apărarea vieţii de familie, nucleu al societăţii româneşti. Se va apăra oare o familie reală sau se va da prioritate unei posibile familii fictive? Ne formulăm această întrebare analizând următoarea situaţie de fapt: reclmanta T.G. introduce acţiunea în stabilirea paternităţii împotriva pretinsului tată, P.V., clientul nostru. După ce fixează termenul de judecată, instanţa dispune să se comunice pârâtului P.V. citaţia de chemare în judecată. Agentul procedural, în îndeplinirea sarcinii sale, se duce la domicilul lui P.V., însă negăsindu-l pe acesta acasă, îi înmânează citaţia soţiei acestuia, conform art.92(3) CPC. Ca urmare a primirii acestei citaţii, soţia intenteză proces de divorţ împotriva lui P.V. şi obţine custodia copiilor pe fondul culpei exclusive a soţului. Considerându-se lezat în drepturile sale, P.V. hotărăşte să dea în judecată statul român pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate prin înmânarea neanvelopată a citaţiei de către agentul procedural soţiei sale, invocând în acest scop încălcarea de către art. 92 (3) CPC a art.26 şi 28 din Constituţie.

 Aşadar, articolele vizate de către speţa de faţă sunt:  art. 92 (3) din CPC care dispune că ,,(3)Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa, iar, în celelalte cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte; persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul certificându-i identitatea şi semnătura şi încheind proces-verbal despre cele urmate.”, aceasta fiind , după cum a arătat însăşi CCR prin DCC nr.108/2002, o excepţie de la regula instituită la alin. (1) al aceluiaşi articol, care prevede că ,,Înmânarea citaţiei se va face personal celui citat, care va semna adeverinţa de primire, agentul însărcinat cu înmânarea certificând identitatea şi semnătura acestuia.” De asemenea, trebuie analizate, pe de o parte, şi dispoziţiile art. 26 din Constituţie, privitor la ,,Viaţa intimă, familială şi privată”, care afirmă la alin. (1) ,,Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”, alin.  (2) dispunând că ,, Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”, precum  şi cele ale art.28, intitulat ,,Secretul corespondenţei”, care stipulează că ,,Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”, în acestă ultimă categorie încadrându-se şi situaţia noastră.

 Nu negăm necesitatea procedurii publice de citare a părţilor într-un proces, prevederile art.92(3) invocat instituind o excepţie prin care se urmăreşte prevenirea şi limitarea eventualelor ,,abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale, de natură să determine tergiversarea soluţionării cauzei, pe calea menţinerii cu rea-credinţă a unei permanente lipse de procedură”, după cum relevă CCR prin DCC precitată. Cu toate acestea, considerăm că practica neanvelopării citaţiilor este de natură a produce consecinţe nedorite nu numai în cazul de faţă, ci şi în situaţii asemănătoare. Mai precis, prejudiciile cauzate prin această practică procedurală sunt, din nefericire, reparate destul de greu, după mulţi ani de judecată, implicând costuri procesuale ridicate. Mai mult,  în unele circumstanţe pagubele sunt aproape imposibil de reparat, cum este cazul daunelor morale- sunt vizate aici dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine, care odată încălcate produc consecinţe marcante pentru viaţa persoanei lezate, oricât de mare ar fi suma de bani primită ca desdăunare, aceasta fiind probabil aproape nesemnificativă pentru cel în cauză în încercarea sa de a-şi recupera stilul de viaţă anterior, de a-şi restabili reputaţia în societate.

Din această perspectivă, opinăm că art.92(3) din CPC este vătămător atâta timp cât citaţiile sunt înmânate neanvelopat către alte persoane, atunci când destinatarul citaţiei nu este găsit la domiciliul sau la locuinţa sa. În acest sens considerăm că la nivel intern se încalcă dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie, privitoare la viaţa intimă, familială şi privată, respectiv la secretul corespondenţei. De asemenea, observăm că la nivel internaţional aceleaşi drepturi sunt ocrotite prin art. 8 CEDO, inspirat de altfel din art. 12 DUDO şi art.17 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, dispoziţii preluate şi de mai noua Cartă fundamentală a drepturilor UE la art.7. Edificatoare în susţinerea cauzei noastre ni se pare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat în numeroase rânduri asupra art.8 din CEDO. Conform cauzei Keegan c.Irlanda (CEDO, 1994), se arată că art.8 din CEDO presupune atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive din partea statelor membre ale CEDO, acestea trebuind să asigure un just echilibru între interesele concurente ale persoanelor implicate şi ale societăţii în ansamblul său. În situaţia în discuţie, din scurta descriere a faptelor de către clientul nostru, P.V., se relevă mai multe posibile piste de urmat în soluţionarea cauzei. O primă posiblititate este ca T.G., care introduce acţiunea în stabilirea paternităţii, să urmărească doar pătarea imaginii clientului nostru printr-un proces fictiv care ar da naştere la efecte oneroase pentru acesta, stricându-i astfel reputaţia printre rude, vecini, cunoscuţi, aceasta fiind foarte greu de restabilit. În acest mod s-ar încălca dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine nu numai în lumina de art.26 din Constituţie, ci şi din perspectiva art.72 şi 73 din NCC, precum şi a art.8 CEDO, care conform cauzei Pfeifer c. Austria (CEDO, 2007) apără reputaţia persoanei, ca parte a vieţii private a acesteia. O altă posibilă interpretare este ca T.G. să fie într-adevăr mama copilului nelegitim al lui P.V. CEDO recunoaşte respectul vieţii familiale atât din punct de vedere relaţional, cât şi patrimonial, însă consideră că viaţa familială implică nu numai o simplă legătură biologică între părinte şi copil, ci mai ales o strânsă legătură afectivă (cauzele Lebbink c. Olanda şi Gorgulu c. Germania, 2004).

De altfel, în sprijinul suţinerii ideii că procedura neanvelopării este vătămătoare considerăm edificatoare şi dispoziţiile art. 149 (1) şi (2) din NCPC, cod ce urmează a fi pus în aplicare începând cu data de 1 septembrie 2012, după cum s-a stabilit de Plenul Camerei Deputaţilor în urma şedinţei din data de 8 mai 2012 (s-a adoptat legea de punere în aplicare a Legii nr.134/2010 privind NCPC). Conform acestui articol, comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură civilă ,,se face în plic închis”. De altfel, acestă dispoziţie este urmare a hotărârii Plenului CSM din data de 10 iulie 2008, prin care acesta cerea comisiei de redactare a NCPC din cadrul Ministerul Justiţiei să stipuleze că citaţiile şi comunicările de acest tip să se facă prin plic închis, în conformitate cu prevederile Legii nr.677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal. În plus, Plenul CSM a hotărât în data de 19 aprilie 2012 să sesizeze Ministerul Justiţiei tocmai pentru a se pune de acord prevederile NCPP cu prevederile NCPC în materia comunicării citaţiilor prin plic închis. Socotim că în cazul Noilor Coduri legiuitorul a remarcat problemele ce se pot ivi în practică datorită ajungerii citaţiilor în mâna celor neavizaţi, dar şi faptul că astfel statul ar evita cheltuielile cauzate de numărul de procese cu care este sesizat pe aceste aspecte procedurale, apreciind că trimiterile citaţiilor în plic închis ar presupune costuri mai mici, ceea ce ar fi de altfel potrivit pentru actuala situaţie economică a României. Mai mult decât atât, faptul că însăşi CCR a fost sesizată de curând în privinţa art. din CPC, mai precis în 2009 (DCC nr.864/2009) şi în 2010 (DCC nr.234/2010 şi DCC nr. 1131/2010), demonstrează importanţa crescândă a acestei probleme procedurale, aici ţinându-se cont şi de posibilitatea existenţei unui număr mai mare de procese similare, care însă nu au ajuns în faţa CCR.

 Astfel, pentru toate considerentele expuse mai sus, solicităm admiterea excepţiei de neconstituţionalitate întrucât art. 92 (3) CPC este neconstituţional prin prisma art. 26 şi 28 din Constituţie, judecând totodată că jurisprudenţa CCR va trebui să fie modificată pe viitor în acestă materie datorită modificării circumstanţelor.